Top
  >  Articole   >  Călători cu capu-n nori, sau, vorba cântecului, „Cloud number nine”

Ce să faci în ajun de Blue Monday? Să fugi de acasă, să laşi în urmă gândurile negre, lipsurile, grijile, să te pierzi ca… „măgaru’n ceaţă”! E drept că noi am plecat cu speranţa că ne vom cocoţa deasupra norilor, dar după cum ştie toată lumea, de obicei „socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea…” de pe traseu.

Una peste alta am, pornit, per pedes, pe traseul „Adrenalină”, una din rutele pentru mountain bike din Pădurea Craiului: (https://padureacraiului.ro/traseu-cicloturism-6/), de fapt, o buclă între Bulz, satele Ponoare şi Lorău. 25 de kilometri pe hartă, 22,5 conform aplicaţiei dedicate din dotarea telefonului mobil.

Cum spuneam, vremea n-a prea ţinut cu noi. Sau, cum spunea un sătean din Ponoare: „Cred că voi aţi adus ceaţa. Că, până ieri, o fo’ soare în fiecare zi”. Pe porţiunea de urcare a traseului, de pe valea Iadului până în satul aflat aşezat ca într-un cuib deasupra munţilor Pădurea Craiului, a fost o ceaţă numai bună să chemi Salvamontul, pe motiv că te-ai rătăcit. Nu o dată le-am mulţumit în gând celor de la C.A.P.D.D. Bihor, care au marcat ruta de mtb, pentru competenţa de care au dat dovadă atunci când au răspândit indicatoarele în teren. Ca şi cum ceaţa şi urcuşul susţinut n-ar fi fost deajuns, din loc în loc, se mai auzeau, atenuate de pâcla deasă, lătrăturile câinilor de pe la nişte case pe care noi nu le-am prea văzut. De altfel, aflând încotro ne-am pornit, un bătrânel sfătos ne-a şi îndemnat să ne luăm bote, „că îs mulţi câni pe’acolo”.

Dacă de soare n-am avut nicicum parte, de zăpadă nu ne putem plânge. Îngheţată cum era, neaua s-a adunat în cristale foşnitoare, mari cât palma unui copil. Părea că păşim pe fundul unei mări cu corali albi şi strălucitori, înotând prin valuri de ceaţă. Auzi zilnic orăşeni jelindu-se că „nu este zăpadă”. Este, fraţilor, dar trebuie s-o căutaţi. S-o meritaţi chiar. De la Bulz, la Ponoare, şi până aproape de Lorău, stratul de nea are lăţimi ce variază de la trei degete, până la aproape două palme. Deci, este!

Şi, cum după ceaţă vine… gheaţă, odată ajunşi în Ponoare, ne-am trezit mergând pe un patinoar, luuuung cât cea mai lungă uliţă din sat. Drumul era sticlă şi sărăriţa pe care am văzut-o trecând, deşi era duminică, nu reuşea mai deloc să schimbe starea de lucruri. Am mai fentat, pe unde s-a putut, mergând prin şanţuri sau pe marginea păşunilor acum acoperite de covorul alb, însă au fost şi locuri unde n-am avut încotro, a trebuit să înfruntăm vitejeşte gheţarul blocat pe orizontală. Ei, ce l-am mai pomenit pe prietenul Gigi, care de data asta n-a vrut să vină cu noi. Drumul ar fi fost pentru el prilejul perfect să-şi testeze colţarii abia achiziţionaţi. Cum, necum, n-am picat niciunul. Nici măcar atunci când ne-au sărit în faţă, lătrând prieteneşte, trei ciobăneşti mari cât un viţel. Stăpâna, o puştoaică de vreo 16 ani, cu obrajii roşii ca geaca de pe ea, ne-a zis: „Nu muşcă”. Însă, după cât erau de porniţi, nu ştiu dacă şi ei au înţeles consemnul.

O să spuneţi că acestui text de tură îi lipsesc „pastelurile”. Păi, pastelurile sunt, dar sunt cam în ceaţă, cum a fost şi vremea. Şi, chiar dacă n-am văzut prea multe, pot să vă spun că, în pădurea dintre Bulz şi Ponoare, iarna, se văd aievea florile dalbe. Crengile cele mai subţiri ale copacilor au ajuns să se aplece sub greutatea straturilor de chiciură. Una peste alta, florile lipite de frig s-au făcut petale, pe ramurile pomilor, în luna lui Gerar. Trebuie să vezi asta ca să ai revelaţia originii refrenului: „Florile dalbe, albe flori…”.

Mai către centrul satului, lumea din jur s-a luminat. Nu, n-a ieşit soarele, mai mult decât o geană, abia răzbind prin ceaţă, n-am văzut toată ziua, însă am reuşit să vedem vechea biserică ortodoxă. Nici pe pământul acoperit de nea, nici în cerul alb ce torcea, în vânt, fuioare de fum, lăcaşul părea suspendat, un pod aerian între lumea oamenilor şi cea a lui Dumnezeu.

Popas la una din instituţiile fundamentale ale locului, boldu’. Fie vară, fie iarnă, pe jos sau pe biciclete, magazinul din sat e staţie obligatorie. Încălzire, rehidratare, socializare… de la caz la caz, în funcţie de împrejurări. O cafea caldă, un sandvici, adus în rucsac, un pachet de napolitane te ajută să priveşti drumul cu alţi ochi. Şi ce drum vine! Bate vântul de te taie, din norii joşi pică ceva, ninge sau e doar chiciură?, nu ţi-e prea clar, şi din capătul de către lume al satului se întinde, la picioarele noastre, o fâşie lungă, mohorâtă de asfalt care apoi urcă parcă până sus în norul de pe muntele vecin. E momentul ăla nasol dintr-o tură când te întrebi cine naiba te-a pus să ieşi din casă şi îţi zici că era mai bine în fotoliu, la televizor.

Dar cale de întoarcere nu-i, aşa că nu prea ai ce face şi o iei din loc. Alternativa nu e atrăgătoare deloc. Dacă nu te mişti, te ia frigul. Nici nu ştii pe unde te cuprinde. O ia pe mâneci în sus, te prinde de picioare, se insinuează pe la ceafă şi îţi pătrunde direct în inimă. Clar, ăsta nu e loc de stat! Gata, până în vale ne-am dezmorţit şi până-n deal ne-am şi încălzit. După ce-ţi mai vine inima la loc, vine şi cheful de aventură. Altă tură!

În loc să o luăm cuminte pe traseu, adică pe şoseaua ce coboară de la Ponoare la Lorău, ne avântăm în pădure. Valea Rea a fost o alegere bună! Zăpada şi, din loc în loc, covoarele de frunze picate astă-toamnă ori peticelele de iarbă puţin îngheţată sunt o adevărată încântare pentru picioarele noastre care, e drept, au cam început să obosească. Păşim ca pe un covor. Pe poteca unde n-a mai călcat om de la ultima ninsoare, se văd limpede urme de ciute. Ici şi colo, cocoţată pe câte o coastă, o casă. Cele mai multe sunt vechi, din lemn şi părăsite. Îşi numără în singurătate anotimpurile câte le-au mai rămas de trăit. Departe, pe versanţii defileului Crişului Repede, peisajul e de-a dreptul ireal. Parcă iarna şi toamna şi-ar fi desenat hotarele peste păduri. Aici copacii sunt albi, acoperiţi de chiciură, ceva mai încolo peisajul e brun, sterp, de culoarea tutunului. Între ele, linia de demarcaţie e neverosimil de clară, ca şi cum „generalul iarnă” ar fi trasat graniţa campaniei din acest an. Desigur, e limita unui armistiţiu temporar.

Temporară e şi fericirea. Iată-ne în drum. Trăiesc, de fiecare dată, acest moment cu aceeaşi întrebare. Ce mama dracului caut eu aici? De ce m-aş întoarce în oraş? În spatele meu, fără niciun răspuns, fără să le pese de dilemele mele, munţii, pădurea şi văile adânci îşi închid, în viteză, porţile naturale, reamintindu-mi că întoarcerea la paradisul pierdut nu e cu putinţă.

Bilanţ: trezit cu noaptea-n cap, frig, ceaţă, gheaţă, drum lung, aparent fără rost, şi, la final, sfâşierea asta, din pricina căreia câteodată parcă nici nu-mi mai vine să merg la munte. Atunci, merită? Da, merită cu prisosinţă, de fiecare dată, pentru că, de fiecare dată, îmi amintesc de vorba lui Saint-Exupéry: „În oraşe nu există viaţă omenească”. Parafrazez ca să înţelegeţi mai bine ce simt: „Viaţa e dincolo”. Dincolo de limita oraşelor.

P.S. „În duhul adevărului”, e musai să vă spun că, urmând o veche şi sănătoasă tradiţie, escapada noastră s-a încheiat la „Experanţa”, cafe-barul din Bratca unde sandviciurile sunt mari numa’ cât trebuie, cafeaua caldă, gazda primitoare şi, câteodată, cinzeaca puţin mai mare.

Tex: Florin Budea, Foto: Dora Sereș

Galerie foto

0