Top
  >  Articole   >  De la Iad în sus şi-n jos

Nu-i înţeleg, zău, pe cei care merg în natură alergând după superlativele acesteia. Mai precis, aceia care zic că ei nu ies pe munte decât la ţintă fixă: pentru nu ştiu care vârf de top, în mai ştiu eu ce peşteră, la o tură de anduranţă, să fie zăpadă, brazi, traseu de la 2.000 de metri în sus, sau, la mare, numai şi numai dacă e vară!  Cred că, dacă ştii să priveşti, cu ochii şi cu mintea deschise, natura îţi dezvăluie frumuseţile ei, oriunde şi oricând. Până şi cel mai banal peisaj, de câmpie, să spunem, are farmecul lui. Evident, acesta nu e întotdeauna şi la îndemâna oricui. Ca pentru orice lucru valoros pe lumea asta, trebuie – vorba reclamei – să fii pregătit. Trebuie să ştii să vezi minunile, cât de mici, din jurul tău.

De ce acest lung prolog? Ca să povestesc că am fost la munte, într-o zi oarecare. Uite, aşa, fără un scop anume. Am luat-o, în sus, pe valea Iadului şi, imediat după centrul comunei Bulz, am făcut stânga, spre cătunul Hârtoape. Ziua nu anunţa nimic spectaculos. Doar o urcare de câteva sute de metri, pe alocuri destul de abruptă, „aşa, de dezmorţit articulaţiile”, ne-am zis. Ei, dar ce încântare pe astă urcare! În funcţie de expunerea versantului, era când iarnă, când primăvară. Pe suişul de nici cinci kilometri am schimbat de vreo patru ori anotimpul. A fost aşa de cald (când era cald) încât, iraţional şi incontrolabil, privirile au început să-mi fugă după ghiocei. Sigur, e încă prea devreme. Dar, măcar pentru sentimentul ăla primăvăratic şi tot a meritat să ieşim din casă. A fost, ca să zic aşa, o pregustare a anotimpului pe care îl aştept cu înfrigurare. E cel puţin ciudat să mergi pe o potecă şi în dreapta ta să fie iarnă, în vreme ce în stânga-i primăvară. Ah, şi zăpada aia ale cărei margini îngheţate, meşteşugit lucrate de soare şi ger, dezvăluiau ochiului simetria complicată a unui mileu! Să te tot duci, până te rătăceşti, urmând firul ăsta de dantelă, ca pe un fir al Ariadnei.

Umblând, în sus şi în jos, pe un drum parţial tocat de crampoanele maşinilor care duc lemne, am băgat de seamă că, acolo unde „a călcat” civilizaţia, traseul era numai glod şi piatră. În schimb, poteca, drumul făcut pentru piciorul omenesc era curată, acoperită de un covor moale, făcut numai din iarbă şi frunze uscate de azi-toamnă.

Fără să vreau, mi-am amintit de o poveste de-a bunicii. Pilda, care îşi propune să ne înveţe bunele maniere în biserică, a căpătat, în mintea mea, un nou înţeles. Cică a fost odată un cioban care, venind de la munte, unde – se înţelege – trăia ca un sfânt, s-a dus, într-o zi de sărbătoare, la biserică. Şi, dintre toţi credincioşii adunaţi acolo, numai ciobanul avea opincile fără strop de noroi. Ceilalţi, păcătoşii,încălţaţi cu pantofi, cizme sau opinci, fiecare după starea lui, erau toţi murdari până la glezne. În timpul slujbei, ciobanul cel fără de prihană a avut darul de a-l vedea pe diavol stând într-un colţ şi scriind păcatele oamenilor, pe o bucată de piele de porc. Cum peticul de piele era prea mic şi păcatele prea multe, Aghiuţă se căznea amarnic să-l tot întindă, trăgând de el cu ghearele şi cu dinţii, doar, doar, or mai încăpea acolo câteva spovezi. Baciul a izbucnit în râs. Ei, dar după asta, în drum spre stâna lui, s-a umplut şi el de tina de pe uliţe, ca toţi ceilalţi păcătoşi. Sigur, tâlcul poveştii e la îndemâna oricui. Însă, în urma banalei mele observaţii, mi-a trecut prin cap o interpretare mult mai prozaică. De fapt, umblând pe cărări neumblate, ciobanul şi-a putut păstra opincile curate, dar le-a murdărit de îndată ce a pus piciorul în lume. Să fie civilizaţia un păcat? În forma în care a ajuns astăzi, mă tare tem că da!

Ei, dar gata cu poveştile! Cum spuneam, natura are mereu ceva de dăruit. Şi, fiindcă tot e la modă, am să folosesc cuvântul „epic” pentru spectacolul zăpezii, al norilor şi al soarelui, aşa cum a fost el vizibil, numai şi numai în acea zi, deasupra Pădurii Craiului, către Ponoare. Nori negri de furtună coborau ca o imensă cascadă peste culmile albe ale versantului din faţa noastră. De la Bulz, către Stâna de Vale şi, mai departe, spre vârful Vlădeasa, ceţurile grele se buluceau pe trei coloane distincte, asemeni unei oştiri întunecate ce s-a risipit pentru jaf şi cotropire. Dar, peste marginile acestor nori negri, împărăţea soarele ca o readucere aminte a ideii că binele învinge întotdeauna. Şi, ce surpriză!, omătul s-a făcut aliat al astrului zilei, învăluind, şi de jos, norii ameninţători în lumină.

Aşa am coborât până la Iad, petrecuţi de raze şi umbre care jucau, pe cer, eternul joc dintre bine şi rău. Am ajuns, ca în atâtea alte dăţi, la gândul că, orice ai face, o zi petrecută la oraş e doar o zi ca oricare alta. Însă o zi petrecută pe munte e cu totul şi cu totul altceva. Chiar dacă e gratuit, spectacolul naturii face toţi banii!

Galerie foto

0