A fost odată ca niciodată…că doar aşa încep poveştile frumoase. Au fost odată, doi tineri – să le zicem Simona şi Daniel – care, în primăvara anului 2009, s-au căsătorit. Fiindcă ei iubeau mult muntele, natura şi drumeţiile, şi-au promis să îşi cumpere un petec de pământ al lor, undeva la ţară, într-o zonă pitorească de deal sau munte. Şi aşa, după căutări asidue, au găsit petecul de pământ mult visat. Ei, nu era el chiar de vis, dar avea potenţial. Locul este situat la poalele munţilor Pădurea Craiului, în depresiunea Vârciorogului. E aşa cum le place lor, mai izolat, pe un vârf de deal (primii vecini sunt la o distanta de bun-simţ, de cca. 300 m).
Aşa că, în toamna aceluiaşi an, după ce foştii proprietari au cules porumbul ce era cultivat pe teren, Simona şi Daniel s-au pus şi l-au arat, discuit, grăpat, pentru ca apoi să-l lase să se odihnească până în primăvară. Cu forţe proaspete, cei doi s-au pus apoi pe muncă: au curăţat resturile de porumb, au defrişat extremităţile terenului de boscheţi (scoţând astfel la lumină trei cireşi sălbatici, un frasin, doi nuci şi un păr dar şi o cu totul altă panoramă asupra văii ce se deschidea în faţa lor). Şi au făcut planul de bătaie… S-au gândit să planteze 4-5 pomi fructiferi, aşa, mai mult pentru umbră şi un fruct, şi să aducă sau să facă o căsuţă mică, de lemn (gen camping), în care vor pune două paturi. Pentru ei era suficient. Curent nu aveau, dar nici nu aveau nevoie, că doar existau lanterne iar apă puteau aduce, pentru băut, de la izvorul din vale. Mai făceau puţină plimbare, dar asta e ideea.
Pas cu pas
S-au pus să facă totuşi şi o mică filigorie improvizată, cât să se poată adăposti de ploaie până vor avea casuta lor. Apoi au plantat alţi câţiva pomii fructiferi: pruni (că doar trebuie, mai faci poate o pălincă de casă) meri, au pus şi nişte cireşi că sunt bune, de ce nu ?, şi nuci, peri, piersici, castani şi vişini, că doar loc era din belşug. Şi aşa au ajuns la 105 pomi plantaţi! Apoi, s-au pus să facă şi o mică baracă, să poată depozita uneltele, şi-au amenajat în ea un pat, ca să nu tot pună cortul. Apoi, cei doi şi-au dat seama că terenul ar trebui împrejmuit, făcut un gard pentru a feri pomii de animalele de pe păşune. Aşa că iar s-au pus pe treaba. După ce au terminat cu gardul şi portiţa, şi-au dat seama că, la o asemenea gospodărie, treaba cu lanternele nu mai ţine. Deci, ar trebui să tragă curent. S-au pus să aducă stâlpi de lemn, să îi pregătească, să sape gropi, să îi bage în pământ şi să îşi tragă curentul, de la 300 de metri distanţă. Aşa a apărut şi primul bec pe terenul lor. După câşiva ani, Simona şi Daniel şi-au dat seama că varianta cu stâlpii de lemn nu e bună, aşa că au săpat iar şi au băgat curentul prin pământ, ocazie cu care au scăpat şi de cablurile aflate la vedere.
Atenţie se lucrează!
Au schimbat apoi micuţa filigorie, au făcut una mai mare şi mai frumoasă, în care să încapă cu toţii, erau de acum o familie mare, cu mulţi prieteni, şi şi-au dat seama că asemenea gospodărie, în plină dezvoltare, ar avea nevoie şi de apă. Cum în comună tocmai atunci se introducea apa de la reţea, Simona şi Daniel s-au pus iar pe lucru, au săpat, au investit şi au adus apa, de la 500 de metri depărtare! A fost greu, da. Dar deja totul era ca un vis împlinit.
Acum, că aveau curent şi apă, o filigorie şi o mulţime de pomi fructiferi, dar şi o mică prinţesă, care a venit pe lume să le însenineze zilele, Simona şi Daniel s-au gândit că micuţa lor căsuţa de camping cu două paturi nu le va mai fi de ajuns. Aşa că s-au apucat de construit. Ei doi, cu mâinile lor şi cu ajutorul părinţilor şi prietenilor, şi-au făcut o căsuţă, cu pivniţă, unde să poată depozita pălinca, dulceţurile, acriturile şi compoturile. Casa cea nouă are camere pentru ei şi fetiţă, bucătărie şi baie, sufragerie pentru primit oaspeţii, magazie şi un mic atelier pentru el, ca să poată meşteri, când vrea, cum vrea şi cât vrea, cu verandă mare, pe care să poată sta ea seara, în şezlong, cu o carte bună în mână şi o ciocolată caldă alături…Şi au muncit ei şi au tot muncit, de (n)au obosit. Dar rezultatul a fost pe măsură iar satisfacţiile deasemenea.
Mica baracă a dispărut şi ea, în locul ei a răsărit un spaţiu de joacă pentru copii. Simona şi Daniel au mai adus o mică piscină, pentru a se putea răcori în zilele de vară iar, în livadă, au ridicat şi acea micuţă căsuţă de lemn, gen camping, la care visau de la început, pentru oaspeţii şi prietenii care le trec pragul. Au trecut 10 ani de atunci şi încă mai au de muncă, ca deh, la ţară tot timpul se găseşte câte ceva de făcut…
Un, previzibil, happy-end
Tinerii noştrii mai muncesc la oraş încă, dar abia aşteaptă sfârşitul de săptămână, să poată evada, împreună cu prinţesa lor, în micul colţ de rai de la Vârciorog. Acolo vor să se retragă definitiv, cât mai curând. Pentru că acolo aroma dimineţilor este specială iar culorile amurgului sunt de poveste. Acolo unde liniştea e linişte iar singurul zgomot vine de la concertul păsărilor. Acolo unde aerul e tare şi curat iar munca e o plăcere. Acolo, la ţară, viata e frumoasă pentru că noi o facem să fie aşa!
Simona Monoszes
