Nu există recompensă mai plăcută, mai ales după ce ai bifat urcuşul abrupt din Bulz până în cătunul Hârtoape, decât o luuungă pauză de zăcut în hamac.
Uite aşa, s-au adunat, la un sfârşit de săptămână, în ograda lui Edi, vreo şase hamace. Tabără ce mai! Toată lumea era concentrată la maxim. Nu cumva să ne scăpăm, să facem ceva.
Una din cele mai vechi şi valoroase invenţii ale umanităţii, culcuşul suspendat a devenit un obiect simbol pentru viaţa călătorilor. Şi nu degeaba!
De acolo, din patul meu suspendat, lumea pare foarte departe. Fiindcă stau în hamac, la doi metri de sol, am tupeul să mă simt chiar deasupra ei! Iar peisajul e paradisiac. E destul să întorci capul ca să vezi cele mai semeţe vârfuri ale Apusenilor. Mai jos, poţi să mergi cu privirea de-a lungul văii Iadului, până aproape de barajul Leşu. Doar cu privirea, nu cumva să părăseşti căuşul de mătase! Ar fi păcat.
Acum mi-e clar, „locuitul” în hamac e una din cele mai dulci forme de răsfăţ nevinovat din câte există pe faţa pământului. Trăieşti într-un fel de imponderabilitate. E o stare de bine care parcă aminteşte de viaţa din brațele mamei. Un legănat uşor, al cărui ritm parcă şopteşte: „Nu-mi pasă. Nu-mi pasă. Nu vreau o altă casă…”.
Sigur, nu strică să fii atent, ca să nu cazi. Mai ales dacă ţi-ai oferit şi o bere, pentru rehidratare, ai parte şi de un strop de adrenalină. Fix atâta cât să te ţină alert şi să te întrebi, altruist: Cum naiba se face că lumea, toată, nu zace, prin păduri, în hamace?
Text: Florin Budea
Foto: Dora Șereș, Florin Budea
